Niveluri de practicare a artelor marțiale

martial

Între practicarea artelor marțiale și șofat există numeroase asemănări. Și într-un caz, și în celălalt sunt necesare abilități care se dezvoltă în timp, și într-un caz, și în celălalt acțiunile pot fi realizate la diferite niveluri, și într-un caz, și în celălalt, abordarea unui nivel fără o pregătire corespunzătoare poate pune în pericol sănătatea sau chiar viața.

Asocierea celor două cuvinte nu este întâmplătoare, artele marțiale putându-se practica de la polul artei către polul luptei sau invers, continuând să se numească astfel dacă sunt îndeplinite cele două condiții esențiale - artă și luptă. Fiecare dintre noi preferă, de cele mai multe ori, să aibă o viziune limitată asupra artelor marțiale, dependentă de experiența sa proprie, dezavuând alte forme și alte stiluri. În realitate, polemica privind eficiența sau ineficiența unui stil este inutilă, reprezentând doar o expresie a orgoliilor personale. Orice stil se poate aprecia strict în funcție de obiectivul propus și de gradul în care i se potrivește sau nu practicantului. 

Conducător auto este și domnul în vârstă care merge cu mașina să-și facă piața, și teribilistul care face „liniuțe” cu o mașină puternică, și profesionistul în operațiuni militare, dar și participantul la un raliu. Nu poți spune că stilul de conducere al bătrânului nu este eficient doar pentru că nu poate urmări infractori sau nu iese pe primul loc la raliu. Stilul său de condus este perfect adaptat și foarte eficient scopului propus, acela de a-și face piața în liniște. La fel stau lucrurile și în artele marțiale. Nu poți spune că un practicant de Taijiquan nu este eficient pentru că nu se bate și nu-l învinge pe un luptător MMA. Pur și simplu poate scopul său este altul și nu-l interesează lupta. Asta nu înseamnă că nu practică arte marțiale, iar eficiența nu se manifestă pe alte planuri.

În acest articol vom încerca să trasăm câteva niveluri de practică a artelor marțiale, pentru a clarifica eficiența, fără a uita, desigur, comparația cu șoferii și încercând să recomandăm anumite stiluri mai aproape de polul respectiv, fără să avem pretenția unei abordări complete.

1. Nivelul luptei militare reale

În comparația cu șoferul, acesta este nivelul unui conducător auto specializat în operațiuni speciale și operațiuni militare. Nu doar că stăpânește perfect mașina, însă știe cum să o poziționeze, cum să utilizeze accelerația, frâna, mersul înapoi pentru a urmări și bloca alte mașini suspecte, rămânând însă în siguranță. Și nu numai că știe să facă aceste lucruri în poligon, însă le aplică la fel de elegant în situații reale, pentru că asta este meseria sa.

În artele marțiale, acesta este nivelul luptei de stradă, lupta reală, simplă, dură, directă, eficientă, care are un singur scop - neutralizarea adversarului. Pare frumos, însă acesta este nivelul cel mai dur de practică, deoarece sunt formați luptători reali, confruntați cu situații reale, în care sănătatea și viața le pot fi puse în pericol.

Un astfel de antrenament vizează mai curând trupele speciale, fie cele militare, implicate în acțiuni efective de război, fie structurile speciale ale poliției, penitenciarelor și jandarmeriei, cum ar fi SIAS, SAS, etc. De obicei persoanele civile nu au acces la o astfel de formă de pregătire, din mai multe motive: la un moment dat antrenamentul devine foarte intens, se exersează zilnic în condiții foarte apropiate de cele reale și necesită aptitudini speciale. Pur și simplu, cei mai mulți nu rezistă, mai ales că o componentă importantă este aceea a gestiunii durerii.

Asta nu înseamnă că pregătirea nu respectă o serie de principii. Antrenamentul este gradual, accentul este pus atât pe componenta fizică, cât și pe cea psihică, se completează cu dezvoltarea gândirii tactice și cu numeroase procedee de condiționare. Orice lucru împins la extrem, se rupe.

De cele mai multe ori, o astfel de pregătire nu implică un anume stil de arte marțiale. Lupta reală înglobează tehnici diferite de lovire, blocare, tehnici articulare, de sufocare, de proiectare și imobilizare, cu mâinile goale și cu arme variate, incluzând obiecte de uz curent. Ca forme de notorietate, putem menționa Krav Maga și Kalah, două abordări militare israeliene foarte eficiente, Systema Spetsnaz, o formă de luptă utilizată predominant de forțele speciale rusești, dar și Kali, arte marțiale filipineze, Wing Chun militar și Sanda militar, arte marțiale, respectiv formă de luptă utilizate de forțele speciale chineze și nu numai.

În România se pot efectua astfel de antrenamente, de obicei în regim închis, privat și avem câțiva experți de mare clasă, foarte bine pregătiți, cum ar fi Dan Alexandru, Cristian Oțet, Dan Dumitru, Mădălin Olteanu sau Cezar Cristea, asta ca să-i menționăm doar pe câțiva.

La acest nivel, pregătirea fizică este doar o componentă a formării, fiind completată cu pregătire mentală, pregătire tactică, prim-ajutor, tragere etc., totul în ideea formării unui luptător complet. Rareori apare activitatea competițională, scopul nefiind acela de a concura cu cineva, ci de a te pregăti astfel încât să poți supraviețui.

2. Nivelul autoapărării

Iată nivelul șoferului de pe ambulanță sau de pe mașina de poliție. Foarte mulți oferă cursuri de auto-apărare, însă puțini înțeleg cu exactitate la ce se referă acest concept. Majoritatea exersează în sală o serie de procedee standardizate de genul „dacă te prinde așa, atunci ai următoarele variante....”. Nu este nimic rău în asta, doar că lipsește... pregătirea reală pentru autoapărare. În sală, evident, atacurile sunt simulate, relativ lente, astfel încât să-i permită partenerului să reacționeze. Pe stradă, atacurile sunt reale, rapide, în forță, urmărind neutralizarea. În sală, blocajul și contraatacul sunt ușoare, tot simulate, pentru a nu ne răni și pentru a nu-l răni pe celălalt. Pe stradă, un astfel de blocaj nu are nicio șansă să oprească un atac chiar dacă, tehnic, poate fi corect, iar contraatacul, cel mult, va enerva agresorul. În sală suntem învățați că forța nu prea contează, că eschivăm pe lângă agresor, preluăm atacul lui și-l oprim. Pe stradă un număr extrem de mic de persoane pot face asta, acestea fiind, de obicei, pregătite la primul nivel.

De asemenea, în sală suntem învățați cum să preluăm o lovitură de cuțit, de baston, cum să dezarmăm agresorul, ba chiar atunci când acesta are o armă de foc. În realitate, dacă vom încerca să facem aceste lucruri pe stradă, avem cam 95% șanse să sfârșim tăiați sau uciși. Foarte puține dintre tehnicile exersate la sală chiar sunt eficiente în situații reale, unul dintre experții menționați mai sus spunând la un moment dat că „și în Krav, cam 20% dintre tehnici au eficiență reală”.

Atunci, antrenamentele de autoapărare sunt ineficiente? Suntem victime sigure? Ei bine, nu este chiar așa. Ele nu sunt ineficiente, doar incomplete și se rezumă la a se învăța niște mișcări, bune în general, dar scoase din contextul luptei. De cele mai multe ori lipsesc partea de management a durerii (deoarece nu vor mai veni oamenii la sală), partea de condiționare (sunt plictisitoare și dureroase antrenamentele de întărire, de forță și mobilitate și durează mult), pregătirea tactică (lumea vine să se miște, nu să asculte prelegeri despre cum să monitorizezi mediul când te afli în autobuz), de pregătire psihică (știi că celălalt nu te lovește în mod real, arma sa nu este una reală, etc.). Și, mai cu seamă, lipsește frica, acea frică ce apare atunci când situația e pe bune, când adrenalina care se varsă te paralizează, lipsește antrenamentul specific de reducere a timpului de șoc și redobândire a controlului. Din nefericire, agresorul de pe stradă știe perfect cum să gestioneze această frică, el are de obicei multe lupte reale la activ și pe asta mizează, de aceea victima ajunge în final să fie victimă, în ciuda îndelungatelor antrenamente la sală. Pur și simplu, acestea nu o pregătesc pentru situații reale, situații în care înainte de a putea aplica cele învățate trebuie să dobândești controlul întâi asupra propriei persoane, apoi asupra situației și asta în mai puțin de o secundă.

După cum putem observa, o pregătire în scop de auto-apărare nu diferă prea mult de cea a luptei militare reale. Poate antrenamentele nu sunt atât de intense, însă principiile sunt cam același. Cam toate artele marțiale pot fi utilizate în scop de autoapărare în condițiile în care sunt respectate principiile antrenamentului și se evaluează rapid și eficient situația tactică. Tehnica, de una singură, nu ne este de prea mare folos dacă nu este precedată de stăpânire de sine și dacă nu este executată rapid, temporizat, hotărât și cu forță. Orice ezitare ne poate costa scump.

Desigur, formele de luptă reală sunt extrem de eficiente și în scop de auto-apărare, doar că reprezintă ceva mai mult de atât. Krav Maga, Kalah și alte astfel de soluții sunt predominant ofensive, nu defensive, sunt concepute pentru altele, iar din auto-apărare se poate trece ușor în altceva atunci când autocontrolul nu este suficient de dezvoltat și când psihicul este cuprins de panică, consecințele penale fiind extrem de serioase.

3. Nivelul competițional

Este nivelul șoferului de raliu sau de curse. Concurează cu alții să iasă pe primul loc, să câștige o cupă, o medalie, să facă performanță sportivă.

La acest nivel, artele marțiale pierd din caracterul marțial și devin sport. Miza nu mai este supraviețuirea și nici protejarea bunurilor și/sau a persoanelor, ci obținerea unei performanțe sportive, în speță a victoriei. 

Competițiile au probe variate, de la cele total non-combat (kata, taolu etc.) la cele total combat (MMA, Lei Tai etc.), cu numeroase variante intermediare. Desigur, visul fiecăruia este să lupte total contact și să câștige, însă pentru aceasta pregătirea trebuie să fie adecvată. În mod legal, luptele de tip Lei Tai, în care rezultatul putea fi chiar moartea adversarului nu mai există în zilele noastre, însă asta nu înseamnă că anumite competiții nu pot fi extrem de dure (K1, UFC etc.) și nu solicită foarte intens practicanții.

Indiferent de tipul competiției, la acest nivel luptătorii sunt protejați cel puțin de intervenția unui arbitru atunci când lucrurile o iau razna, fapt care nu se întâmplă pe stradă. Din acest motiv, una dintre greșelile fatale pe care le poate face cineva este să considere că dacă este campion în ring, este campion și pe stradă. Sfârșitul poate fi tragic, oricât de bine ar fi pregătit acel cineva. Strada nu are reguli, nu există niciun arbitru care să oprească lupta, aceasta având un caracter haotic, iar rezultatul este impredictibil. Aici nu sunt lovituri nepermise, adversari onorabili, iar subaprecierea celuilalt poate fi fatală. Nimic nu garantează că un multiplu campion mondial nu cade în urma unei banale lovituri cu boxul pe degete sau înjunghiat de un simplu briceag.

La fel cum un șofer de raliu are valoarea sa, chiar dacă nu știe să intercepteze și să oprească o mașină cu jefuitorii unei bănci, și chiar este bine să nu se bage în așa ceva, tot așa și un campion sportiv de arte marțiale ar fi mai bine să evite confruntările de stradă, iar dacă nu se poate, atunci să trateze cu maximă seriozitate și atenție lupta și să nu riște inutil.

Un alt mit este cel al filmelor. De multe ori, actorii sunt urmăriți cum lovesc cu pumnii sau cu tibiile în copaci până îi rup, cum sparg cu mâinile cărămizi, pietre de râu sau alte obiecte dure. Mai mult decât atât, astfel de acțiuni apar și pe la competiții, așadar este firească dorința fiecăruia de ajunge la o asemenea performanță. Toată chestiunea este că la un asemenea nivel se ajunge progresiv, după zeci de ani de practică și printr-un antrenament special, denumit de către chinezi „pumnul de fier”, „palma de fier”, „cămașa de fier” etc. Antrenamentul include anumite exerciții din categoria qigong-ului dur, un tratament special cu soluții din ierburi (numit Dit Da Jow) și, mai ales, respectarea strictă a dozajului efortului. Puțini cunosc că arta întăririi este să ajungi la duritatea armelor naturale fără să te doară, fără vânătăi sau alte leziuni. APARIȚIA LEZIUNILOR ESTE UN SEMN CĂ CEVA NU MERGE BINE! De obicei antrenamentul se oprește până la vindecarea totală.

Prin filme, desigur, arată cum novicele începe să dea prin copaci, cum începe să curgă sânge, dar el ignoră durerea și trece mai departe. Un astfel de antrenament duce iremediabil la leziunea articulațiilor, la fracturi, iar, mai târziu, la osteoporoză și artrită, ambele extrem de dureroase. Într-adevăr, întărirea oaselor se produce pe baza unor micro-fisuri, pe care însă le repară acea membrană care acoperă osul și care se numește periost. Exagerările duc la distrugerea periostului, alături de terminațiile nervoase. Într-adevăr, nu vom mai simți durere la nivelul tibiei, spre exemplu, dar nici nu se va întări, în timp osul decalcifiindu-se. Prin urmare, la un șoc mai puternic, rezultatul va fi cel previzibil. Osul se va rupe.

La orice antrenament, la un anumit nivel, hematoamele (vânătăile) sunt aproape întotdeauna prezente. Respectând principiul intensității, acestea vor dispărea după un timp, pe măsură ce organismul se adaptează. Dacă însă persistă, se înmulțesc și se înnegresc mai tare, acest lucru este un indicator al faptului că antrenamentul este mult prea intens în comparație cu posibilitatea organismului de a se adapta, iar accidentarea nu este, nici ea, prea departe.

La nivel competițional, varietatea artelor marțiale este foarte mare. Ca sporturi de contact am putea menționa Muay Thai, Kempo, MMA, Sanda, Kick boxing, Karate Kyokushin etc, la care putem adăuga Taekwondo, Kung Fu, Wu Shu și multe altele, nivelul competițional fiind practical în majoritatea cluburilor.

4. Nivelul de sănătate și artă

Am ajuns, în fine, la nivelul bătrânelului care-și face piața cu mașina. Și el este conducător auto, chiar dacă nu participă la raliuri și nu blochează mașini cu infractori. 

O categorie de practicanți se orientează către artele marțiale datorită beneficiilor pe care acestea le au asupra sănătății fizice, a echilibrului psihic și a longevității. Alții doresc să atingă perfecțiunea mișcării, să se provoace și să se auto-depășească. Lor nu le trece prin minte să concureze cu alții, pentru că nu-i interesează să fie mai buni decât alții, ci să se depășească pe sine. Alte motivații, alt antrenament, altă viziune. 

Desigur, dacă un asemenea practicant ajunge în ring cu un luptător MMA, sunt șanse mari să piardă lupta, asta din simplul motiv că nu s-a pregătit pentru așa ceva. Făcând doar taolu-uri, nu ai nici cea mai vagă idee privind abordarea unei lupte și vei pierde. De multe ori, la antrenamente apare întrebarea: „Cum învăț cel mai bine să mă bat (lupt/apăr, după caz)?” Răspunsul este invariabil același: „Cel mai bine înveți să te lupți, luptând, să te bați, bătându-te, să te aperi, apărându-te”. Nu este altă cale.

Este foarte bine cunoscut cazul luptătorului MMA Xu Xiaodong, poreclit „Câinele nebun”. Acesta provoacă maeștri chinezi de kung fu, ca pe vremuri, iar până acum a făcut victime vreo 2 maeștri de Taijiquan și vreo 2 de Wing Chun. Din păcate, atât pregătirea în aceste stiluri, cât și experiența de luptă reală a maeștrilor a fost aproape nulă, fiind, poate, cel mai bun exemplu al faptului că ceea ce faci în sală nu se potrivește cu ceea ce găsești în ring.

Dacă predai arte marțiale la acest nivel, pentru sănătate și artă, dacă nu ai avut în viața ta o luptă „pe bune”, doar cu parteneri cooperanți care te-au menajat, atunci îți asumi un risc imens intrând în ring cu un luptător care asta face. Este ca și cum bătrânelul cu mașinuța de duminică ar participa la curse. Nu numai că are mici șanse să învingă, dar riscă și să se accidenteze. 

Chiar și la acest nivel, practica artelor marțiale are șanse să fie eficientă în scop de auto-apărare, însă, dacă se dorește așa ceva, antrenamentul trebuie completat și cu alte elemente. Ca stiluri aflate mai mult în zona de artă decât de luptă am putea menționa Aikido, Taijiquan, dar și anumite exerciții de Qigong, toate fiind foarte populare. 

Așadar, nu putem spune că bătrânelul nu este conducător auto doar pentru că nu participă la curse. În conformitate cu obiectivul lui, el își face treaba foarte bine. De foarte multe ori, artele marțiale sunt privite prin capacitatea lor de a te bate cu cineva și de a învinge, lucru care nu prea mai corespunde nevoilor actuale. Dacă am considera că cea mai eficientă artă marțiale este aceea în care îți elimini adversarul, atunci, fără nicio ezitare, aș recomanda tirul. Înveți să tragi cu pistolul, îți cumperi o armă și problema este rezolvată. Nu este nevoie să petreci ani întregi antrenându-te, când cu un foc îl pui la pământ, de la distanță, și pe cel mai puternic luptător. Despre asta este vorba? Despre cine bate pe cine? Nu, lucrurile sunt mult mai complexe.

Sper ca acest articol să aducă o nouă perspectivă în aprecierea artelor marțiale, a locului și a rolului lor în societatea modernă. În trecut, într-adevăr, ele s-au rafinat ca mijloace eficiente de luptă, care puteau asigura supraviețuirea. În prezent, cele mai multe și-au pierdut acest spirit, fie că ne place sau nu să credem asta. Desigur, vorbim despre spiritul samuraiului, despre luptă, viață și moarte, dar, în realitate, sunt vorbe goale deoarece, cu rare excepții, amenințarea vieții sau morții nu mai există. Vechiul samurai, vechiul călugăr sau luptător chinez se antrena știind că de felul în care luptă, de măiestria sa depinde supraviețuirea cea reală, nu cea clamată. Orice ezitare, orice greșeală îl putea costa viața. În zilele noastre, spre norocul nostru, marea majoritate suntem departe de acest spirit. Prin urmare, ne putem permite să ne raportăm la artele marțiale în funcție de nivelul dorit, fără să judecăm sau să fim judecați de alții.

Teoria celor 5 elemente în medicina tradițională c...
Aplicații ale principiilor Yin Yang în medicina tr...

Articole similare

 

Comentarii

Nu există niciun comentariu. De ce nu scrieți dumneavoastră unul?
Aveși deja un cont? Autentificați-vă aici
Guest
Luni, 14 Iunie 2021
Dacă doriți să vă creați un cont, introduceți numele de utilizator, parola și numele dumneavoastră.

Imagine Captcha

By accepting you will be accessing a service provided by a third-party external to https://gongfu.ro/